Adrian Vasilescu, BNR: Ar fi putut fi altfel?

18 iul 2018 Ziarul Financiar

Aşadar în ’90, în toamnă, starea economiei ajunsese într-un punct critic. Populaţia păstrase, de dinainte de decembrie ’89, bani devalorizaţi, fără acoperire cu mărfuri şi servicii pe piaţă. Peste aceşti bani, fără acoperire pe piaţă, au fost aruncaţi alţi bani fără acoperire: restituirea părţilor sociale, creşterile salariale, prime, redarea unor drepturi amputate înainte de ’89. La care s-a adăugat reducerea săptămânii de lucru. La 1 noiembrie 1990, trecerea la liberalizarea preţurilor a pus în mişcare spirala inflaţiei. Preţurile au făcut imediat explozie. Ani mulţi, de atunci, până în 2000, spirala preţurilor a antrenat în vârtej atât mărfurile alimentare, cât şi pe cele nealimentare. Recordul l-au bătut serviciile.

Ar fi putut fi şi altfel? Nu, din nefericire! Dacă istoria o fac oamenii, înseamnă că noi făceam atunci istoria… dar de la un anumit dat încolo. Iar un dat al nostru, în acele vremuri, era că moşteniserăm o economie în criză, sleită de încetarea de plăţi din 1981 şi de plata în galop a datoriei externe; cu deosebire, moşteniserăm o industrie energofagă şi risipitoare, Nu puteam nici s-o părăsim, nici s-o distrugem. Pentru că totuşi reprezenta decenii de-a rândul de muncă investită şi economisită. Dar nici nu putea să fie lăsată aşa cum a fost. Era limpede că vechile citadele industriale nu vor deveni nici competitive şi nici eficiente atât timp cât nu vor fi restructurate şi puse să lucreze în condiţii concurenţiale. Dar tocmai acomodarea greoaie cu concurenţa era marea problemă.

Uneori, de îndată ce concurenţa reuşea să-şi facă loc în vreun domeniu, lucrurile cunoşteau schimbări spectaculoase. Dezordinea se transforma imediat în ordine, însoţită de disciplină financiară, de iniţiativă, în cele din urmă de performanţă. Companiile învăţau să înoate în apa rece şi repede care e concurenţa. Dar astfel de excepţii erau rare. Fiindcă înainte de decembrie ’89 libera concurenţă a fost nu numai dezavuată, nu numai stigmatizată, ci şi aruncată „în afara istoriei”, acuzată că ar avea caracter antiumanist. De parcă - vorba unuia dintre clasicii economiei politice - brutarul ar munci dintr-un îndemn umanist şi nu tocmai dintr-o pornire egoistă: coacerea pâinii în vederea realizării unui câştig personal. Iar noi, atunci, la început de tranziţie, ne întrebam cum să ajungem la bunăstare şi ocoleam singurul răspuns adevărat: pe drumul de la concurenţă la eficienţă.

De fapt, nu am avut concurenţă fiindcă n-am avut pieţe libere. Dacă, bunăoară, înainte de decembrie ’89  am fi avut piaţă valutară, România n-ar fi intrat în încetare de plăţi la începutul anilor ’80. Şi nici n-ar fi fost nevoie ca populaţia să strângă cureaua la maximum pentru ca ţara să-şi plătească în avans datoria externă. Pe o piaţă valutară funcţională, desigur internă, statul ar fi putut aduna valuta necesară pentru a-şi onora împrumuturile făcute în străinătate. Nu în avans, cum s-a întâmplat, enervând marile bănci şi determinând izolarea României timp de 15 ani, până în 1995 inclusiv, ci la scadenţele normale. Cum însă n-am avut piaţă valutară, datoria externă a fost plătită cu mari sacrificii impuse atât populaţiei, cât şi economiei.

Şi nici preţuri de piaţă n-am avut. Magia pieţei libere – temă obsedantă a analiştilor şi romancierilor deopotrivă, ce-şi trage seva din jocul preţurilor – fusese ignorată.

Da, ar fi putut fi altfel dacă ar fi existat un echilibru optim între marfă şi bani. Dar la noi, în noiembrie 1990, la 1 leu în circulaţie pe piaţă existau mărfuri doar de 9 bani. Cum ar fi putut fi umplută piaţa cu o economie învăţată să lucreze cu spatele la nevoile consumului intern? Rămânea o singură soluţie: deposedarea populaţiei de o bună parte a banilor, scopul fiind restabilirea echilibrului cu mărfurile. Guvernul a ales inflaţia pentru a îndeplini această misiune ingrată. Cu riscurile ei enorme. Căci producţia şi consumul s-au dezechilibrat şi mai mult. Iar preţurile, care ani în şir fuseseră ţinute în lanţ, au scăpat dintr-o dată, dând puternice lovituri stimulentelor muncii, eficienţei, iniţiativei.

Cum nu exista alternativă, a fost pus în priză acest aspirator pe care istoria economiei îl cunoaşte sub numele de inflaţie. Iar „aspiratorul” şi-a făcut treaba: a adunat surplusul monetar faţă de oferta de bunuri şi servicii. Ce a urmat? Am mai scris. Dar merită să repet şi de o mie de ori. De atunci, preţurile au tot urcat într-un sistem ce a folosit două viteze de creştere şi un mecanism complicat de frâne. Preţurile au înaintat continuu, fie cu viteze de corecţie, necesare trecerii de la economia de comandă la economia de piaţă, fie cu viteze de acomodare, în vederea racordării la temperatura indicată de rezultatele economice. În tot acest timp au fost acţionate numeroase frâne, care au ţinut în loc când corecţia, când acomodarea. Rezultatul? Lungirea bolii.

 

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 18.07.2018

 
Cuvinte cheie:
piata
, refuz
, bani
, economie
, preturi
, marfuri
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide