Adrian Vasilescu, BNR: Anul 2018 şi cei care vor urma (I)

7 feb 2018 Ziarul Financiar

Istoria, care deseori se repetă, a ţinut să-i administreze o lecţie dură şi noului preşedinte al băncii centrale a Statelor Unite, Jerome Powell. Dacă pe Alan Greenspan, la numai câteva săptămâni după ce şi-a luat în primire postul de şef la Fed, pieţele bursiere din SUA şi din întreaga lume, în acea de neuitat „lune neagră” din 19 octombrie 1987, l-au salutat cu cea mai mare cădere (şi cu panica aferentă) de după crahul din 1929, Jerome Powell s-a trezit cu o turbulenţă în braţe încă din ziua depunerii jurământului. El şi, odată cu el, lumea întreagă.

Acum, în februarie 2018, interpretarea turbulenţelor din pieţele financiare nu poate să fie, în niciun caz, o trimitere spre o criză globală. Sunt într-adevăr tensiuni, sunt fluctuaţii de preţuri ale acţiunilor, anunţatele creşteri ale dobânzilor îi preocupă pe investitori, dar nu va fi criză. Sigur, nimeni nu e profet, nici în propria ţară şi nici în alte părţi, aşa că lucrurile trebuie să fie judecate cu mare prudenţă. Într-o vreme cu turbulenţe trebuie să existe maximum de atenţie pretutindeni; şi intervenţii eficiente pentru a contracara tensiunile globale.

Să luăm, deci, aminte. Vineri, în Statele Unite, Departamentul Muncii a prezentat datele pe anul 2017. Rezultatele economice bune au antrenat creşteri salariale peste aşteptări. Plus o scădere accentuată a ratelor şomajului. Probabil cea mai mare din ultimii 40 de ani. Medalia având însă două feţe. Ce vedem pe revers? Că este de aşteptat ca oamenii să cheltuiască mai mult, iar preţurile să tindă să urce, readucând în actualitate inflaţia. În acest caz, creşterea dobânzilor devine inevitabilă. Unele analize atrag atenţia că Fed-ul, în epoca Jerome Powell, va marca trei creşteri ale ratei dobânzii de politică monetară numai în 2018.

Fluxurile de ştiri neliniştitoare ce curg în aceste zile pe canalele media din toată lumea  – dând „semnale” sau doar forţând  „zgomote” privind căderile pieţelor bursiere – sunt preluate şi multiplicate şi de media din România. Şi astfel, grijilor noastre li se adaugă cele ale lumii mari. În prim-plan fiind, desigur, ştirea-ştirilor: se întoarce inflaţia şi se depreciază leul. De notat însă că multe dintre datele invocate sunt la vedere. Pot fi găsite în prognozele inflaţiei şi în comunicatele Băncii Naţionale. Interpretarea lor este însă fie nuanţată diferit, fie deformată, tinzând deseori să eclipseze în piaţa publică analizele profesionale, desigur prea puţin spectaculoase.

Un adevăr, mai cu seamă, nu este încă înţeles bine. Acela că mecanismele  economiei de piaţă sunt sofisticate, iar pătrunderea esenţei lor cere cunoştinţe şi experienţă. Competenţă deci. Şi că, la baza acestui sistem, nu stau numai libertăţi, ci şi rigori.

Să privim, bunăoară, fotografia neretuşată a cursului de schimb, în acest moment. Ce vedem? Că flotarea liberă a cursului acţionează ca supapă prin care sunt evacuate presiuni adunate în economie. Îndeosebi cele din balanţa comerţului cu străinătatea, în împrejurarea în care excesul de importuri tinde către un deficit de12 miliarde de euro în raport cu exporturile. Acest deficit cine îl plăteşte? Vrând-nevrând, îl acoperă cursul de schimb. Un curs al pieţei, valabil pentru toată lumea (exportatori, importatori, debitori la bănci, firme de stat ori cu capital privat) şi nu unul cu dedicaţie pentru anumite firme ori pentru un anumit stil de management. Şi una este ca BNR să tempereze mişcarea cursului, ca să nu muşte exagerat din puterea de cumpărare, şi alta ar fi dacă, sfidând legităţile economice – care sunt raţionale şi nu sentimentale, pentru că aşa le impune natura vieţii economice – ar dirija pieţele spre anumite interese, oprindu-le să-şi îndeplinească misiunea.

Adevărul este că nici mişcările Robor-ului, nici cele ale dobânzii-cheie şi nici ale cursului leu-euro nu sunt nicidecum, aşa cum se susţine deseori, cauze ale unor dezechilibre din economie.

Ele sunt EFECTE! Cheltuim, pentru importuri, cu 12 mili­arde de euro mai mult decât încasăm din exporturi. Iată o cauză. Cursul de schimb este oglinda. Uitându-ne în această oglindă, aflăm de câtă monedă naţională este nevoie  pentru a cumpăra anumite cantităţi de mărfuri sau servicii străine; ori câtă monedă naţională poate fi obţinută în schimbul monedei străine ce reprezintă contravaloarea mărfurilor şi serviciilor vândute în străinătate. Pe acest tărâm, societatea noastră a căpătat o sensibilitate accentuată faţă de mişcarea cursului de schimb.

Dincolo de perdeaua ţesută din firele populismului, care e de fum, nu se mai vede că deşi avem cel mai rapid PIB din Uniunea Europeană, în mare parte valoarea adăugată nu este sustenabilă, pentru că nu e susţinută de mai multe produse performante fabricate în ţară. Mai departe, pentru că nu sunt mai multe sume în creştere din impozitele pe produs, cu deosebire din taxa pe valoarea adăugată. Şi, nu în ultimul rând, pentru că nu avem excedente din export. E drept, consumul nostru în creştere rapidă face PIB. Cum însă acest consum provine în mare parte din importuri, stimulează producţii şi face locuri de muncă în alte ţări.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 07.02.2018

 
Cuvinte cheie:
Adrian Vasilescu
, BNR
, opinia
, curs valutar
, inflatie
, criza
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide