OPINIE

Florian Neagu, director BNR: Ce fel de sistem bancar ne dorim?

27 mar 2018 Ziarul Financiar

Un sector bancar ideal îndeplineşte sustenabil trei funcţii: alocă resurse către proiecte necesare societăţii, efectuează plăţi în economie şi gestionează riscuri financiare. Discut aici despre sectorul bancar din România doar din perspectiva primei funcţii.

Trei aspecte prezint, aflate în interdependenţă. Le consider critice, fiind utile măsuri corective. În primul rând, sectorul bancar românesc este cel mai mic din UE. Cel mai probabil, aşa va rămâne, unele perspective fiind chiar să-şi continue reducerea. În al doilea rând, decuplarea activităţii bancare de cea economică este considerabilă şi posibil se va accentua. Ca urmare, băncile s-ar putea să aibă un rol în creştere în satisfacerea nevoilor indivizilor şi mai puţin în stimularea dezvoltării economiei. În consecinţă (şi acesta este al treilea aspect), protecţia consumatorului de servicii bancare ar trebui regândită. Le luăm pe rând.

A. Sectorul bancar din România, raportat la dimensiunea economiei, este cel mai mic din UE. Ponderea activelor bancare în PIB a scăzut la sub 50 la sută în anul 2017. Spre comparaţie, Bulgaria (care are un nivel apropiat de dezvoltare economică cu noi) are o intermediere financiară dublă. Cehia (care are o valoare nominală PIB asemănătoare României) are o intermediere financiară de aproape trei ori mai mare. Aceste discrepanţe sunt structurale, consolidându-se în ultimele două decenii. De exemplu, în anul 1999, România avea un nivel al creditării (raportat la PIB) asemănător Bulgariei. În aproape 20 de ani, ecartul s-a dublat în favoarea vecinilor. Faţă de Cehia, ecartul creditului în PIB s-a apropiat la câteva puncte procentuale înainte de criză, ulterior evoluţiile fiind puternic divergente.

Sectorul bancar este mic, iar perspectivele pentru următorul deceniu nu indică schimbări semnificative. Explicaţia principală se află în portofoliul băncilor, acesta fiind format într-o proporţie covârşitoare din firme cu capacitate mai redusă şi în scădere să genereze valoare adăugată ridicată (voi reveni asupra acestui aspect la punctul următor). Situaţia s-a consolidat în ultimul deceniu. Alţi autori sunt mai puţini tranşanţi când discută despre cauzele intermedierii slabe, considerând că atât factorii de cerere, cât şi de ofertă explică această realitate. Sunt de acord cu asemenea abordări, dar au dezavantajul că furnizează nenumărate ţinte mobile de rezolvat.

Avem nevoie de un sector bancar mai mare? În fapt, această dimensiune redusă ne-a ajutat în timpul crizei. Astfel, deşi rata creditelor neperformante a fost în România printre cele mai mari din UE, acţionarii băncilor au putut să gestioneze vulnerabilitatea, pentru că pierderile în sume absolute au fost mai mici decât în multe ţări UE. De exemplu, la apogeul ratei creditelor neperformante din bilanţul băncilor româneşti, volumul acestor credite-problemă raportat la PIB a rămas sub valoarea din majoritatea ţărilor UE şi semnificativ sub media europeană (care se afla la peste 10 la sută din PIB în anul 2014, comparativ cu circa 7,5 la sută în România). Situaţia se menţine şi în prezent. Cu toate acestea, o dimensiune mică a sectorului bancar vine şi cu neajunsuri. În primul rând, finanţarea este mai scumpă (pentru că operatorii economici, inclusiv cei bancari, când nu au volum mare de activitate, rezistă în respectiva piaţă practicând preţuri mai mari, chiar în condiţii concurenţiale). Colegii mei din Direcţia stabilitate financiară au estimat recent că ar fi nevoie de o dublare a volumului de credite pentru ca toate băncile din România să-şi poată acoperi costurile fixe şi variabile din activitatea de creditare. În al doilea rând, capacitatea băncilor de finanţare a marilor companii, a statului sau a proiectelor vaste rămâne mai redusă. De exemplu, suntem deja atenţionaţi de către forurile internaţionale că băncile din România au printre cele mai mari expuneri pe titluri de stat din Europa (peste 20 la sută din activul bancar). Pe de altă parte, această expunere, raportată la PIB este sub media europeană. Oricare ar fi modul de măsurare al expunerii, consecinţa este că băncile din România nu prea mai au spaţiu suplimentar de a mai finanţa autorităţile.

Dacă perspectivele sunt ca sectorul bancar să rămână mic, cel puţin să-l menţinem sănătos. Nici acest lucru nu trebuie considerat ca fiind un dat. Testele la stres arată că sectorul bancar din România poate face faţă unor evoluţii nefavorabile, dar de intensitate moderată. Nu este o noutate, pentru că nu există sectoare bancare ce ar putea rezista unor şocuri de intensitate foarte severă. Solvabilitatea medie a băncilor din România este bună (19 la sută la septembrie 2017), dar nu diferă aproape deloc de valoarea medie din UE. Stăm semnificativ mai bine la gradul de acoperire a creditelor neperformante cu provizioane şi la indicatorul de lichiditate, dar rata creditelor neperformante rămâne ridicată comparativ cu media UE şi riscă să reînceapă a creşte. La profitabilitate suntem în ultimii ani pe podiumul european, dar ajung mâinile de la o singură mână pentru a indica băncile pentru care, pe un orizont mai lung de timp, această profitabilitate este superioară costului capitalului solicitat de acţionari. Aceştia din urmă au adus în ţară, de la începutul crizei, circa 12 mld lei, iar celelalte măsuri pe care le-au luat au majorat capitalul băncilor cu aproape 17 mld lei. Cel mai probabil, în cazul unor noi evoluţii nefavorabile dramatice, acţionarii multor bănci nu vor mai aduce bani pentru sprijinirea instituţiilor lor (inclusiv pe motivul că au un cost al capitalului în România mai mare decât rentabilitatea obţinută). De aceea, BNR a început de câţiva ani să construiască amortizoare de capital şi să implementeze soluţii de rezoluţie. Au fost introduse până în prezent trei tipuri de amortizoare: pentru conservarea capitalului, pentru riscul sistemic şi pentru băncile de importanţă sistemică. Sumele care s-ar strânge pe aceste căi până la sfârşitul anului 2019 sunt relativ apropiate de cele cu care au venit acţionarii după criză (9,5 mld lei, faţă de respectiv circa 12 mld lei). Aceste amortizoare sunt tot pe cheltuiala acţionarilor, în ideea ca statul român să nu fie nevoit să susţină de la buget vreo bancă în cazul unei noi crize. În contrapartidă, statul român ar trebui să creeze condiţiile pentru ca acţionarii băncilor să rămână interesaţi să păstreze acest capital în ţară.

Revenind la problema dimensiunii, sunt trei opţiuni. Prima este în spiritul promovat de Florence Nightingale: dacă nu poţi ajuta, măcar nu face rău. Este opţiunea cea mai la îndemână şi presupune ca autorităţile să aibă o atitudine neutră faţă de sectorul bancar. Pe acest scenariu, băncile vor continua să joace acelaşi rol modest pentru economie (indicat de intermedierea financiară joasă), iar reglementările aplicabile băncilor vor fi în linie cu abordările europene, respectiv de înăsprire. A doua opţiune este cea mai dezirabilă. Costă mult, atât bani, cât şi angajament politic. Privind istoria ultimelor două decenii, cel mai probabil va fi greu de implementat. Presupune (i) implementarea de constrângeri bugetare ferme în economie, (ii) capitalizarea semnificativă a băncilor de stat, concomitent cu asigurarea unei conduceri profesioniste şi (iii) asigurarea ca iniţiative de protecţia consumatorului să fie lăsate în principal în seama unei instituţii specializate (voi reveni asupra acestui aspect la punctul C). A treia opţiune este de penalizare severă a băncilor pentru greşelile trecutului. Multe bănci au greşit. Este o realitate pe întreg mapamondul. Riscul implementării acestei a treia opţiuni este ca sectorul bancar să devină tot mai redus, decuplat şi mai mult atât de nevoile economiei, cât şi ale societăţii. Mai includ şi consecinţele transformării unor filiale de bănci în sucursale. În ambele ţări luate drept comparaţie la începutul acestui punct (Bulgaria şi Cehia), băncile au primit sprijin financiar direct din partea statului după izbucnirea crizei pentru a nu se prăbuşi. România este printre puţinele cazuri din UE în care nu s-au folosit bani publici pentru a salva bănci. O vorbă spune că sănătatea este precum banii, niciodată nu-i apreciem valoarea până când nu o pierdem.

B. Am afirmat la începutul textului că relaţia dintre sectorul bancar românesc şi evoluţia economiei este relativ firavă şi riscă să se deterioreze suplimentar. Chiar dacă între dinamica PIB şi cea a creditului bancar părea să fie un dans în doi care s-a consolidat în primul deceniu al mileniului prezent, analiza mai detaliată a portofoliilor bancare arată că rolul instituţiilor de credit în generare de creştere economică a fost relativ modest. Colegii mei (Lazea et al., 2017) au testat econometric această ipoteză şi au concluzionat că ”o forţare a creşterii PIB prin accelerarea creditării ş…ţ are rezultate modeste şi reversibile în timp. Eventualul câştig (marginal) în ceea ce priveşte creşterea PIB trebuie pus în balanţă cu calitatea creşterii economice şi cu riscurile mărite la adresa stabilităţii financiare”. Prin urmare, a nu adopta măsuri prudenţiale de teamă că va fi afectată creşterea economică generează două efecte negative: vulnerabilizează sistemul financiar şi nici nu ajută creşterea PIB. La fel cred că se întâmplă şi cu măsurile de politica monetară.

Pentru această relaţie relativ slabă între creditul bancar şi creştere economică nu băncile trebuie arătate cu degetul. Băncile finanţează ceea ce a mai rămas eligibil prin economie. Nu au prea mult de unde alege. Firmele care generează majoritatea valorii adăugate brute (VAB) şi care contează astfel pentru dinamica PIB nu apelează preponderent la băncile din România când au nevoie de un credit. Merg direct la băncile din străinătate sau se finanţează direct de la firmele-mamă. S-a ajuns astfel ca firmele din România să se împrumută mai mult din exteriorul ţării (de la bănci nerezidente şi de la firmele mamă) decât de la băncile din România: 134 mld lei faţă de 107 mld lei, în decembrie 2016. Este o realitate care contribuie la gradul redus de dezvoltare a băncilor noastre. Dar se petrece şi o selecţie adversă: firmele care contează pentru creşterea economică din România dezvoltă sustenabil sectoarele bancare din străinătate, iar firmele care nu au acces pe pieţele externe (sunt de regulă firme mici, cu risc de credit mai mare şi cu capacitate de a genera VAB mai scăzută) rămân a fi finanţate de către sectorul nostru bancar. De exemplu, rata creditelor neperformante la firmele cu capital majoritar autohton şi care nu au posibilitatea de a se împrumuta decât din sistemul financiar autohton a fost în ultimii 5 ani cel puţin dublă faţă de rata aferentă firmelor româneşti cu capital majoritar străin care se împrumută şi de la băncile româneşti şi de la cele din străinătate. În aceste condiţii, este greu pentru băncile din România să rămână competitive comparativ cu băncile din străinătate.

Din această selecţie, băncile din România au ajuns să aibă în portofoliu, într-o proporţie semnificativă (în jur de 70 la sută), firme cu capital majoritar autohton. Din păcate, capacitatea acestora de a genera VAB este în continuă scădere în ultimele două decenii. Firmele autohtone care au acces doar la finanţarea de la băncile noastre generează 15-17 la sută din PIB şi reprezintă o bună parte din bilanţul corporatist al băncilor (aproape 40 la sută). Cel mai probabil, tendinţa va continua, pentru că nişele de piaţă s-au cam consolidat: firmele cu capital autohton au rămas în sectoare cu valoare adăugată mai mică (ex: construcţii), în timp ce firmele cu capital străin sunt prezente în special în sectoare cu valoare adăugată mai mare (ex: industria). Această conexiune care s-a consolidat are o finalitate: dacă firmelor cu capital autohton le merge bine, şi băncilor din România le este bine. Reciproca este de asemenea adevărată. O analiză recentă a colegilor mei arată că cele mai multe bănci utilizează marje de dobândă mai mari la finanţarea populaţiei pentru a oferi marje de dobândă mai mici pentru finanţarea firmelor. A constrânge băncile să scadă marjele de dobândă la finanţarea populaţiei va fi resimţită negativ de firmele cu capital majoritar autohton, de autorităţi şi de deponenţi. Firmele cu capital majoritar străin vor avea din nou, şi pe această cale, un avantaj comparativ.

Este apelarea de către o bună parte din companii la finanţarea din exteriorul ţării noul normal? Îndatorarea externă privată relativ ridicată în raport cu activul bancar este o constantă în toate ţările europene în ultimul deceniu. Dacă acesta este noul normal, sectorul bancar din România riscă să se fragilizeze. Dacă rămân în sectorul bancar naţional tot mai multe firme mai modeste din punct de vedere economic (pentru că celelalte preferă şi sunt eligibile pentru pieţele externe), atunci calitatea portofoliului bancar se va deteriora. Selecţia despre care am vorbit va lăsa în bilanţul băncilor noastre tot mai multe entităţi cu o capacitate mai slabă de plată a datoriilor. Am trăit deja acest lucru, când am avut una din cele mai mari rate de neperformanţă din UE, canalul firmelor fiind de departe cauza principală (la apogeul calităţii scăzute a activelor bancare, rata creditelor neperformante la populaţie a fost 8,5 la sută, în timp ce companiile aveau o rată de peste 20 la sută, iar microîntreprinderile au depăşit la un moment dat 50 la sută!). O altă consecinţă a riscului mai mare este şi că va trebui să acceptăm rate mai ridicate ale dobânzii, iar cercul vicios este astfel potenţat: firmele viabile se vor finanţa şi mai mult din exterior.

Există, în viziunea mea, două soluţii pentru recuplarea sectorului bancar la creşterea economică. Aplicarea lor presupune schimbări structurale ample, dar capacitatea de implementare a factorilor de decizie nu a fost ridicată cel puţin în ultimul deceniu, indiferent cine a fost la putere. Prima soluţie este ca în economie, constrângerile bugetare să devină ferme. Acest lucru nu presupune inovaţii legislative, ci în cea mai mare parte, aplicarea legii. Un exemplu este Legea 31/1990 privind societăţile comerciale care solicită menţinerea unui nivel al capitalului firmei practic la minim 100 lei. Cu toate acestea, 268.500 de firme (42 la sută din numărul total de firme active în economie) au capitaluri proprii negative. Aceeaşi lege interzice distribuirea de dividende atunci când nivelul capitalului este sub pragul minim reglementat. Cu toate acestea, doar în anul 2016, aproape 39.000 firme au efectuat repartizări ale profitului de 2,4 mld lei, deşi erau sub nivelul minim de capitalizare prevăzut de lege. La rândul său, legea insolvenţei persoanelor juridice are spaţiu de îmbunătăţire în direcţia celor mai bune practici internaţionale (de exemplu, Banca Mondială a pus în anul 2014 la dispoziţia autorităţilor române un raport care prezintă asemenea practici ce ar merita implementate).

A doua soluţie este crearea premizelor ca firmele care acum se împrumută preponderent (i) din exterior sau (ii) de la acţionari să-şi finanţeze activitatea într-o măsură mai mare de la băncile din România. Soluţia pentru prima categorie de firme menţionată este crearea condiţiilor ca să adoptăm euro. Este un proiect foarte provocator care cere timp (Dăianu et al., 2017), dar şi modificări de mentalitate (Croitoru, 2017). Proiectul ar putea avansa prin aderarea României la Uniunea Bancară. Argumentele pentru o asemenea aderare au fost prezentate pe larg de-a lungul timpului (Isărescu, 2014), dar nu s-a progresat foarte mult. Soluţia pentru a doua categorie de firme (care se împrumută preponderent de la acţionari) este de a muta riscul de credit de la acţionari la bănci. Aşa este firesc. Situaţia nefirească care este acum în România şi care s-a consolidat în ultimele două decenii a făcut să avem o economia construită din firme cu cel mai mare grad de îndatorare cunoscut la nivel european (Neagu, Dragu şi Costeiu, 2016). Firmele au ajuns să ia credite de la proprii acţionari într-o proporţie semnificativ mai mare decât de la bănci (166 mld lei faţă de 107 mld lei, în decembrie 2016). Acţionarii preferă să-şi îndatoreze firmele decât să le capitalizeze (deşi prin capitalizare s-ar fi mărit şi eligibilitatea pentru finanţarea bancară). Soluţia ar putea fi modificarea Legii 31/1990 pentru (a) permiterea mai facilă a conversiei datoriilor de la acţionari/asociaţi în acţiuni, (b) cerinţe privind majorarea capitalului social subscris prin conversia datoriilor de la acţionari dacă activul net este sub valoarea minimă prevăzută de lege şi (c) interzicerea finanţării prin intermediul datoriilor de la acţionari/ asociaţi a firmelor care au capitaluri sub limita reglementată.

C. Multe bănci pe plan internaţional au făcut greşeli: au manipulat pieţele (de exemplu, rata dobânzii de referinţă), au vândut produse prin inducerea în eroare a cumpărătorilor, nu au respectat reglementările naţionale şi internaţionale în domeniul fiscal, al spălării banilor etc. Băncile au plătit în parte pentru aceste erori. Cel mai probabil, vor mai plăti, dar vor face şi noi greşeli. Cei mai vulnerabili rămân clienţii retail (populaţia şi firmele mici), pentru că aceştia au gradul cel mai mic de înţelegere a produselor financiare şi, prin urmare, capacitatea cea mai mică de a se proteja. În aceste condiţii, protecţia consumatorului retail de servicii bancare rămâne critică.

România este singura excepţie pe harta UE în ceea ce priveşte modul în care s-a implementat protecţia consumatorului de servicii bancare. În toate ţările unde banca centrală are şi rol de autoritate de supraveghere microprudenţială, aceasta are (singură sau alături de alţii) şi mandat explicit în protecţia consumatorului. Aşa este situaţia în Belgia, Cehia, Ungaria, Irlanda, Italia, Olanda, Portugalia, Slovacia, Spania etc. Autoritatea Bancară Europeană are atât în raportul său anual de activitate, cât şi pe website, o secţiune distinctă dedicată protecţiei consumatorului de produse şi servicii financiare. La prima vedere, ar putea părea că este un conflict de interese ca o bancă centrală să aibă atribuţii şi de protecţie a consumatorului şi de supraveghere microprudenţială, în ideea că nu poţi să ai grijă în egală măsură şi de stabilitatea băncilor şi de debitorii lor. Cu toate acestea, experienţa celorlalte ţări a arătat că atunci când protecţia consumatorului este un obiectiv explicit în mandatul unei bănci centrale, bogăţia de informaţii colectate urmare mandatului de supraveghere şi expertiza financiară a personalului băncii centrale devin sinergii şi contraponderi adecvate la acţiuni mai puţin etice ale băncilor îndreptate către cei mai vulnerabili (respectiv consumatorii retail).

Este posibil ca iniţiativele legislative în favoarea debitorilor apărute în ultimii ani în România să fi fost altfel croite, dacă banca centrală ar fi avut mandat explicit în protecţia consumatorului de servicii bancare. BNR ar fi fost obligată să acţioneze pentru a asigura respectiva protecţie şi apoi să dea seama în faţa Parlamentului pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul. Pe de altă parte, acest rol suplimentar poate pune presiune şi mai mare asupra independenţei băncii centrale, astfel că ar fi necesare noi pârghii pentru ca această independenţă să fie îmbunătăţită.

Am spus la punctul anterior că băncile din România au avut rol mai mult în satisfacerea nevoilor indivizilor, decât în a contribui la creşterea economică. Cel mai probabil, următorii ani vor fi în acelaşi registru. Potenţialul cererii de creditare adresat băncilor pentru satisfacerea acestor nevoi rămâne ridicat, atât sub formă de credit ipotecar, cât şi de consum. România este ţara din UE cu cea mai mare pondere a populaţiei care trăieşte în condiţii modeste (nu are nici baie, nici duş, nici toaletă de spălare interioară în gospodărie), la mare depărtare de următoarea clasată (ponderea este de 30 la sută în România, urmată de Lituania, Letonia şi Bulgaria, cu o valoare în jur de 10 la sută). România, deşi are cea mai mare pondere a populaţiei din UE care deţine o locuinţă, calitatea acestei proprietăţi are mult potenţial de îmbunătăţire (de exemplu, România este pe ultimul loc în UE în ceea ce priveşte numărul mediu de camere per persoană), (Voinea, 2017). O situaţie asemănătoare se regăseşte când analizăm gradul de înzestrare al populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată. Aceste deficienţe se pot corecta în parte prin utilizarea creditului bancar şi de la IFN. Menţinerea ridicată a potenţialului cererii de creditare din partea populaţiei, pe fondul unor vulnerabilităţi structurale ale acestui sector (grad scăzut de educaţie financiară, nivel ridicat de îndatorare pe anumite categorii de populaţie etc.) reclamă regândirea modului în care s-a implementat la noi în ţară protecţia consumatorului de servicii şi produse bancare.

Trei concluzii aş selecta din această analiză. Prima concluzie este că, cel puţin pe termen mediu, nu putem avea un sector bancar mai sănătos decât sunt firmele cu capital majoritar autohton. Acestea din urmă au dovedit că pot face faţă mai greu unor evoluţii nefavorabile comparativ cu firmele având capital majoritar străin sau cu populaţia. Această vulnerabilitate au plătit-o până în prezent băncile. Pentru viitor, BNR implementează strategii astfel încât, pe cât posibil, tot acţionarii băncilor să suporte factura în cazul unei noi posibile crize. Normal ar fi ca şi celelalte autorităţi ale statului să creeze condiţii ca băncile să continue să vină cu capital, căci altfel există riscul ca întreaga societate să plătească factura. În cele mai multe ţări europene, aşa s-a întâmplat după recenta criză. Am uitat prea repede şi propriile lecţii de acum aproape două decenii şi nici nu am învăţat din eşecurile colegilor din UE. Sănătatea sectorului bancar autohton rămâne bună, dar experienţa altor ţări ne arată ce repede se poate deteriora când apar şocuri mai severe. Iar noi oricum este posibil să plătim pentru că nu am luat măsurile necesare la timpul potrivit.

Dacă ne dorim finanţare mai ieftină din partea băncilor, sistemul trebuie sprijinit să crească sustenabil. Aceasta este a doua concluzie. Sunt analize care arată că ar fi nevoie de o dublare a dimensiunii pentru ca toate băncile să-şi acopere costurile fixe şi variabile din creditare. Nu este imposibil. Sunt ţări care au reuşit, dar într-un interval mai lung de timp (Polonia în circa 10 ani, fiind în anul 2005 la un nivel asemănător al intermedierii financiare cu cel al României din prezent, Cehia şi-a dublat intermedierea în 13-14 ani, plecând în anul 2003 de la un nivel comparabil acum cu al nostru). Până atunci, sunt două opţiuni. Prima este de a menţine modelul de afaceri implementat de bănci, respectiv utilizarea de marje mai mari de dobândă în finanţarea populaţiei pentru a oferi marje mai mici de dobândă în finanţarea companiilor. Beneficiază de această strategie în special firmele cu capital majoritar autohton, pentru că cele cu capital majoritar străin apelează, chiar şi în aceste condiţii, la finanţarea direct din străinătate pentru că este mai avantajos. Dacă se consideră că acest model de afaceri trebuie schimbat astfel încât finanţarea populaţiei să fie mai ieftină (cea de-a doua opţiune), atunci trebuie să se accepte şi că, în contrapartidă, marjele pentru creditarea firmelor vor creşte. Cum de la băncile locale se împrumută în special firmele cu capital autohton, competitivitatea acestora faţă de companiile cu capital străin se va deteriora şi pe această cale. Dimensiunea mică a sectorului nostru bancar şi costul mai mare al capitalului bancar raportat la rentabilitate nu permit alte opţiuni.

 
Cuvinte cheie:
bnr
, director
, sistem bancar
, functii
, romania
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide