OPINIE SORIN PÂSLARU - REDACTOR-ŞEF AL ZF

Unu din cinci români apţi de muncă, plecat. Ce folos să ai grâul de pe lume şi să mănânci croissante uscate, aduse eventual de la 2.000 de kilometri, din Polonia sau Germania? Ce folos să ai câmpurile pline de roade şi oamenii tăi să pribegească, să spele vase în hotelurile de pe Coasta de Azur?

9 iun 2018 Autor: Sorin Pâslaru

O statistică a căzut ieri ca un trăsnet, când românii căutau soarele în a doua zi a sărbătorii de Rusalii. Comisia Europeană a anunţat că 20% din populaţia aptă de muncă a României, între 20 şi 60 de ani, lucrează într-una dintre ţările Uniunii Europene. Este un record pentru toate celelalte 27 de membre ale UE. Media celorlalte ţări este la 4%.

Vedeţi aici comunicatul Eurostat. 

Românii sunt cei mai plecaţi de acasă. De nevoie am devenit cei mai mobili din Europa, iar dacă acest procent de 20% ar fi peste noapte la nivelul tuturor ţărilor din Uniunea Europeană, s-au atinge pragul necesar de mobilitate profesională pentru ca în sfârşit Uniunea Europeană să fie echivalentă din acest punct de vedere cu Statele Unite.

Pragmatic vorbind, din punctul de vedere al alocării eficiente a resurselor, cu cât este mai mare mobilitatea capitalului a bunurilor, serviciilor şi a forţei de lucru, cu atât eficienţa utilizării acestora este mai bună. Şi cu cât spaţiul geografic unde se exercită această alocare este mai amplu, cu atât economia sa devine mai puternică.

Însă, dacă te întorci acolo unde s-a destrămat ţesutul social şi este afectată însăşi structura familială şi socială a societăţii, în micile oraşe şi comune ale României, de unde au plecat majoritatea celor care trăiesc astăzi în vestul Europei, ajungi imediat la sursa dezechilibrului.

Oamenii pleacă pentru că în jur, pe o rază de un kilometru, zece kilometri sau 100 de kilometri, nu au unde să lucreze. Cu toate că astăzi se clamează lipsa forţei de muncă, realitatea este că preţurile sunt echivalente cu cele din vest, iar salariile sunt de cinci ori mai mici şi de aceea oamenii pleacă.

Acest efect de evicţiune, de absorbţie de către alte spaţii a forţei de muncă locale în condiţiile unor diferenţe de nesuportat la nivelul de trai, este practic natural. Este ca în fizică. Gazul comprimat într-un spaţiu trece imediat în alt spaţiu gol.

Nu trebuie să întrebi prea departe ca să descrii această realitate. „Georgiana, sunt plecaţi oameni din comuna ta?” „Da”, răspunde o colegă din redacţie care vine dintr-o comună din Dâmboviţa. „Sunt plecaţi pentru că nu găsesc de lucru. Înainte lucrau, spre exemplu, la o brutărie, care astăzi nu mai există în comună.” Într-o ţară în top trei la producţia de grâu în Europa, oamenii mănâncă pâine la pungă sau congelată, inclusiv în mediul rural.

Înapoi în timp cu patru săptămâni. Un hotel în Constanţa pe malul mării. La micul dejun, cel mai prost croissant mâncat vreodată, mai precis lăsat nemâncat de către un junior de 12 ani fan al croissantelor. Fin cunoscător, dă verdictul: este croissant vărsat de la mega-discounteri.

 La o masă alăturată, trei mustăcioşi solizi vorbesc încontinuu în arabă. De unde sunteţi? „Iordania. Cumpărăm grâu de la voi. Sunteţi printre cei mai buni din Europa astăzi şi într-o continuă creştere.” Cu cine lucraţi? Cu Toepfer, Cargill, Ameropa? „Oooo, dar de unde ştiţi aceste companii? Puţină lume le cunoaşte. Noi suntem aici din partea guvernului Iordaniei să supraveghem încărcarea grâului. Lucrăm şi cu o firmă românească, Dolj (Cerealcom Dolj / Mihai Anghel – n. red).”

Laude necontenite. „Aveţi grâu tot mai bun.” Dar ce folos? Şi le arăt croissantul pe jumătate mâncat. Şi dau din cap. „Aşa este, aşa este.”

Ce folos să ai grâul de pe lume şi să mănânci croissante uscate, aduse eventual de la 2.000 de kilometri, din Polonia sau Germania? Ce folos să ai câmpurile pline de roade şi oamenii tăi să pribegească, să spele vase în hotelurile de pe Coasta de Azur?

Sunt 3.000 de comune în România. De ce nu or fi 3.000 de brutării, 3.000 de lăptării şi 3.000 de carmangerii unde să mănânce măcar oamenii unii de la alţii, dacă nu să trimită şi celor din oraş? Asta este economie? Astea sunt forţele pieţei?

Înapoi în timp cu două zile. Street Food Festival la Romexpo. Zeci de rulote cu hamburgeri şi cartofi. Neapărat hamburgeri şi nu friptură de porc sau de vită la grătar. Şi neapărat roşii „napoletane” în pizza. Nu roşii de la Adunaţii Copăceni (comună lângă Bucureşti). „Cum ar fi sunat să spunem roşii de la Adunaţii Copăceni în loc de napoletane?”, se hlizeşte vânzătorul.

Dacă cineva îşi imaginează că o ţară poate creşte cu paznici şi angajaţi în super şi hipermarketuri, iar resursele sale brute să fie exportate de către o mână de mari angrosişti, atunci se înşală. Nu poate orice ştiinţă a economiei să bată ştiinţa bunului simţ. 

România este o sursă de materie primă. Exportăm grâu, electricitate, vom exporta gaz, animale vii, minereu de cupru.

Iar de 10 ani, de când am aderat la Uniunea Europeană, exportăm oameni în formă brută. În 2007 doar 5% din forţa de muncă era plecată.

Brutăria închisă, croissantul de nemâncat, roşiile napoletane în pizza, 20% dintre oamenii apţi de muncă plecaţi. Toate sunt legate. Sunt legate prost. Cine le poate dezlega? Cum a ajuns România o ţară ruptă? Este o întâmplare, o consecinţă a forţelor pieţei această destrămare sau este voită? Oricum ar fi, să ştie cei care au condus-o şi o conduc că nu vor scăpa de răspunderea de a fi adus-o aici. Nu vor scăpa.

 

 

 
Cuvinte cheie:
plecare
, oameni
, grau
, polonia
, romani
, munca
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide